Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Carol al II-lea rămâne un mare ctitor, un adevărat „Voievod al Culturii”

        de Narcis-Dorin Ion

Interviu realizat de Simona Preda

 

– În primul rând vă felicit pentru această reuşit㠖 o biografie în cinci volume a lui Carol al II-lea – care reprezintă o contribuţie esenţială pentru istoriografia românească şi nu numai! Când aţi început să lucraţi la acest proiect?

– Vă mulţumesc pentru aprecieri, mai ales că ele vin din partea unui fin cunoscător al perioadei istorice şi al personajelor care se regăsesc în monografia închinată lui Carol al II-lea. Proiectul de a redacta o biografie a acestui personaj interesant şi controversat al istoriei noastre datează de peste două decenii. În 1995, când eram student al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, am fost luat părtaş – în calitate de coeditor – de către profesorul meu, Marcel-Dumitru Ciucă, eminentul medievist şi editor de documente, la editarea – într-o ediţie în şase volume – a Însemnărilor zilnice ale celui de-al doilea Carol de pe Tronul României. Chiar luna aceasta, ianuarie 2023, vom retipări, la Editura Publisol, primul volum al unei noi ediţii a jurnalului suveranului, izvor preţios al istoriei noastre contemporane. Atunci, în anii 1995-1998, studiind epoca şi redactând mii de fişe biografice ale personajelor istorice ce apăreau în jurnalul lui Carol al II-lea, mi-a răsărit în minte ideea de a alcătui cândva o biografie – în trei volume, aşa gândeam în acea vreme – a acestui rege atât de detestat de unii şi de admirat de alţii.

Adunând, timp de 25 de ani, cam tot ce se putea despre epoca lui Carol al II-lea, ca bibliografie (cărţi, documente, fotografii, din colecţii publice sau private), am putut începe lucrul – în anul 2020 – la această amplă biografie (de 2.138 pagini), ritmul redactării şi scrierii ei fiind unul alert (doar şapte luni, cu o muncă de Sisif, aproape zi şi noapte), dictat de faptul că volumele trebuiau să apară până la finele anului (fiind declanşată procedura licitaţiei pentru tipărirea lor) şi că o astfel de ocazie nu putea fi ratată. Primele patru volume au apărut în anul 2020, iar al cincilea în anul următor, satisfacţia reuşitei fiind deplină. Am avut aici şi avantajul timpului folosit la maximum, în vremea pandemiei de Covid, care ne-a reţinut în casă şi care s-a dovedit utilă pentru astfel de întreprinderi livreşti. Trebuie să mai adaug că tot în acea perioadă pandemică (ianuarie-aprilie 2020) am scris o carte despre reşedinţa familiei Brătianu de la Ştefăneşti (judeţul Argeş), intitulată Florica. Vatra Brătienilor, care redă documentat şi bine ilustrat (în 420 de pagini) istoria acestui conac atât de legat de istoria modernă şi contemporană a românilor, pe care am reuşit să îl transformăm în muzeu naţional, deschis spre vizitare în 24 mai 2020.

– De ce Carol al II-lea? Ce v-a atras, ce v-a intrigat la această personalitate a trecutului nostru?

– Poate şi pentru că, dintre toţi regii României, al doilea Carol a fost monarhul cel mai hulit, începând cu legionarii, continuând cu regimul Antonescu, cu cel comunist şi nici după 1990 situaţia nu părea a se schimba foarte mult din acest punct de vedere. Fără îndoială, Carol al II-lea a fost un personaj complex şi a stârnit cele mai variate reacţii în vremea sa, atât din cauza comportamentului său privat (de multe ori bizar, excentric, de neînţeles pentru cei mai mulţi, chiar şi pentru propria-i familie), cât şi a acţiunilor sale politice, care au dus la instaurarea regimului de autoritate monarhică, la desfiinţarea partidelor politice, la crearea unui nou regim politic – în care regele şi colaboratorii săi apropiaţi au crezut – ce excludea pluripartidismul şi democraţia parlamentară. Una dintre motivaţiile lăuntrice ale redactării acestei ample biografii a fost să îmi explic – prin analiza a cât mai multe surse documentare – ce a determinat acest comportament care l-a făcut pe Carol al II-lea atât de controversat în epocă şi decenii bune după aceea. În anii comunismului au apărut foarte multe lucrări de istorie dedicate epocii şi personalităţii lui Carol al II-lea, notabile fiind contribuţiile profesorului Ioan Scurtu, bazate pe analiza documentelor de arhivă disponibile la acea vreme. După 1990, întreaga literatură memorialistică şi mulţimea de documente care au fost editate în condiţiile libertăţii de exprimare au adus o nouă lumină asupra epocii interbelice, văzută şi azi ca un reper fundamental – pe mai multe planuri – al istoriei noastre contemporane. În condiţiile în care chiar regimul comunist recunoştea că anul 1938 era un vârf al dezvoltării economice a României interbelice şi că deceniul domniei lui Carol al II-lea avusese realizări notabile cel puţin în domeniul dezvoltării culturii şi civilizaţiei, m-am gândit că această imagine nu se potrivea deloc cu aceea care îl privea pe rege, văzut ca factorul negativ al epocii, ca cel care a distrus regimul democratic şi care a sfărâmat integritatea teritorială a României Mari, ceea ce nu este întru totul adevărat. Pentru foarte mulţi a fost cel mai simplu să se refere la Carol al II-lea ca la un personaj toxic, detestabil, al istoriei noastre contemporane, un om ale cărui acţiuni au fost dictate de interese meschine şi mercantile, de un anturaj nefericit. Toţi aceştia nici nu au vrut să analizeze şi faptele pozitive ale unei domnii de zece ani (şi au fost destule, după cum arăt în aceste volume), în care, evident, meritele nu sunt exclusiv ale regelui, ci ale unei întregi clase politice, sociale, administrative, care s-a dovedit că a ştiut să urmărească şi să realizeze un proiect de ţară, rezultatele deceniului 1930-1940 nefiind puţine din acest punct de vedere.

– Cum aţi gândit aceste volume şi care a fost cea mai mare provocare în realizarea lor?

– Provocările au fost multiple şi, după două decenii de lecturi şi analize ale documentelor de epocă, am ales soluţia prezentării tuturor mărturiilor despre acest suveran, încercând, sine ira et studio, să prezint toate aspectele vieţii şi domniei sale, cu bune şi cu rele, fără a-mi propune o reabilitare a lui Carol al II-lea, cum au fost tentaţi să creadă unii dintre specialişti sau dintre cititorii pasionaţi şi familiarizaţi cu epoca interbelică. De altfel, am gândit că ultimul rege al României Mari nu are nevoie de o reabilitare, ci de o mai bună cunoaştere, or aceasta nu se poate realiza decât prin prezentarea unei palete cât mai largi de documente şi mărturii, faptele sale trebuind analizate în contextul epocii, în care factorii interni şi externi au jucat un rol esenţial.

Cum vă spuneam mai înainte, iniţial am vrut să scriu trei volume (nu ştiu nici acum de ce am ales, în anii studenţiei, această cifră!) despre viaţa aventuroasă a acestui personaj rocambolesc al Dinastiei române. Adunând un vast material (cartea are peste 9.200 de note şi 41 de pagini de bibliografie, cea mai mare parte a acestor lucrări fiind în biblioteca mea), am ajuns, în cele din urmă, la cinci volume masive, în redactarea cărora provocarea majoră a fost cum să ordonez toată această informaţie astfel încât povestea să curgă fluent şi să nu fie o povară pentru viitorul cititor. Nu a fost simplu, dar am optat pentru împărţirea textului în mai multe capitole, toate succedându-se, evident, cronologic, dar urmărind tematic viaţa regelui. Astfel, cititorii vor regăsi în carte capitole intitulate sugestiv: Regele jucător, Regele constituţional, Regele orgolios, Regele dictator, Regele detronat, Regele pribeag, Regele soldat, Regele diplomat, Regele ctitor. Toate acestea prezintă în detaliu activitatea regelui Carol al II-lea şi implicarea sa profundă în mai toate domeniile vieţii social-politice din România deceniului al patrulea al veacului trecut. În fond, aşa cum am scris şi în prefaţă, lucrarea se doreşte a fi nu numai o biografie a regelui, dar mai ales o frescă a societăţii româneşti din anii 1930-1940, o istorie a românilor în acest deceniu la care încă facem referire cu admiraţie, pe deplin justificată în aspectele ei pozitive. Căci au fost şi multe conotaţii negative ale acestei domnii de zece ani, pe care nu numai că nu le-am evitat, dar le-am tratat cu o bogăţie de detalii care fac ca aceste volume să poată fi consultate şi ca un fel de enciclopedie politică, socială şi culturală a epocii. Evident că farmecul este al întregului şi cititorii care au avut răbdarea să parcurgă cele aproape 2.200 de pagini îmi vor da dreptate, înţelegând această frescă a României interbelice.

O altă provocare a fost iconografia volumelor, care provine din surse publice (Muzeul Naţional Peleş, Arhivele Naţionale ale României, Biblioteca Academiei Române, Muzeul Naţional de Istorie a României, biblioteci din ţară şi din străinătate) sau private (distinşi colecţionari particulari s-au asociat demersului meu, oferind spre publicare fotografii inedite). Fără cele peste 1.500 de ilustraţii – în marea lor majoritate inedite: fotografii de epocă, documente, hărţi, pres㠖 cele cinci volume închinate lui Carol al II-lea şi epocii sale ar fi fost mai sărace. Ţin să mulţumesc şi pe această cale, în mod cu totul special, colegului şi prietenului dr. Cornel-Constantin Ilie, director adjunct al Muzeului Naţional de Istorie a României, care a realizat, cu o răbdare de benedictin, macheta inspirată a acestei ample lucrări, care este, în fond, o carte de istorie, bogat ilustrată şi prezentată sub forma unui album de artă.

– M-aş opri la momentul 1930 – cât din speranţele românilor au avut ecou, dat fiind că, aşa cum menţionaţi şi în prefaţă, românii l-au aşteptat cu bucurie nedisimulată?

– Ca să înţelegem mai bine momentul 8 iunie 1930, trebuie să ne întoarcem în timp cu aproape cinci ani, când, în decembrie 1925, principele moştenitor Carol renunţa pentru a treia oară la Tron, şi de data aceasta decizia sa fiind luată sub influenţa unei femei care i-a marcat viaţa: Elena Lupescu. Legalizată prin actul de la 4 ianuarie 1926 – care prevedea că micul principe Mihai, fiul lui Carol şi al principesei Elena a Greciei, va deveni moştenitorul Tronului şi, în situaţia în care va fi rege înainte de majorat, va fi ajutat de o Regenţ㠖 renunţarea principelui Carol la prerogativele sale va fi urmată de un exil în Franţa (la Paris şi Coësmes), atent supravegheat de organele de poliţie, la cererea premierului Ion I. C. Brătianu. Situaţia se va schimba radical odată cu moartea regelui Ferdinand I (20 iulie 1927) şi a lui Ionel Brătianu (24 noiembrie 1927), când bătălia politică între Partidul Naţional Liberal – aflat la putere, prin guvernul condus de Vintilă Brătianu – şi formaţiunile din opoziţie (Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu, şi Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu) va include ca armă de luptă chiar pe fostul principe Carol (acum cetăţeanul Carol Caraiman), atras în aceste dispute şi dornic de a reveni în ţară pentru a-şi revendica moştenirea la care renunţase.

În anii 1927-1930 a fost limpede pentru oamenii politici că Regenţa – formată din patriarhul Miron Cristea, principele Nicolae şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înlocuit cu Constantin Sărăţeanu, omul lui Iuliu Maniu – nu funcţiona aproape deloc ca autoritate administrativă supremă a statului. De aceea, prim-ministrul Iuliu Maniu a încurajat revenirea în ţară a fostului principe moştenitor, crezând că îl va putea coordona şi că acesta va respecta condiţiile impuse de liderul naţional-ţărănist, între care două s-au dovedit a fi de neacceptat pentru viitorul rege: renunţarea la Elena Lupescu şi refacerea căsătoriei cu principesa Elena a Greciei, mama regelui Mihai I, care divorţase de fostul soţ. Din păcate pentru Maniu, regele Carol al II-lea s-a dovedit a fi un monarh care dorea să se implice profund în conducerea statului (a şi făcut-o, cu asupra de măsură!) şi nu accepta un rol decorativ, aşa cum şi-au imaginat oamenii politici ai epocii, care nu au ezitat să aclame venirea lui în ţară şi proclamarea ca rege. Ceremonie care a avut loc în 8 iunie 1930, în Parlament, în timp ce la guvernare se afla Partidul Naţional Ţărănesc, iar prim-ministru era George Mironescu, pentru un mandat foarte scurt, deoarece Iuliu Maniu s-a prevalat de faptul că jurase credinţă regelui Mihai I şi nu ar fi putut gira politic detronarea sa.

Carol a fost văzut ca o mare speranţă nu numai de către clasa politică a vremii şi am redat în carte, pe ore şi pe zile, desfăşurarea evenimentelor de la începutul lui iunie 1930 şi graba cu care toţi oamenii politici au alergat spre Palatul Cotroceni pentru a-şi depune omagiile în faţa noului suveran. Regele a fost aşteptat cu mare interes şi de către armata română, anumiţi ofiţeri având un rol activ în revenirea sa în ţară şi instalarea pe Tron, aici principele Nicolae, fratele său, fiindu-i de mare ajutor în acea vreme. Populaţia, la rândul ei, aştepta un conducător adevărat pe Tronul României aflate în plină criză economică, cu speranţa că fiul cel mare al regelui Ferdinand I va putea pune ordine în ţară şi va redresa situaţia economico-financiară a românilor. Aşadar, a fost o serie de factori care a concurat negreşit la reuşita revenirii pe Tron a principelui Carol, în care românii şi-au pus mari speranţe, pe care, în parte, regele le-a şi onorat cum se cuvine.

– Ce a avut vizionar regele Carol al II-lea?

– Fără îndoială, după ce am studiat atât de detaliat epoca, pot afirma că regele Carol al II-lea a fost un monarh cu viziune, care a dorit sincer dezvoltarea ţării sale la un înalt nivel de civilizaţie. A făcut-o încă din tinereţe, când a înfiinţat Fundaţia Cultural㠄Principele Carol”, transformată în timpul domniei în Fundaţia pentru Literatură şi Art㠄Regele Carol al II-lea”, ambele fundaţii având un rol esenţial în dezvoltarea culturii naţionale, aşa cum nu mai fusese până atunci. Regele a dorit ridicarea nivelului de civilizaţie al lumii rurale şi, pe acest tărâm, s-a întâlnit şi a colaborat admirabil cu Dimitrie Gusti, fondatorul cercetărilor sociale şi al Muzeului Satului Românesc, înfiinţat ca rezultat al muncii echipelor sociale trimise în teritoriu. Căminele culturale clădite în satele României, cărţile publicate de Fundaţiile Regale în milioane de exemplare, dezvoltarea infrastructurii în toate provinciile ţării, construirea unor monumente emblematice în marile oraşe ale României – toate acestea vădesc o viziune regală şi urmărirea atentă a unui proiect de ţară, ale cărui rezultate concrete le mai putem admira şi astăzi în multe localităţi urbane sau rurale. Spre deosebire de înaintaşii şi de urmaşul său la Tron, Carol al II-lea a fost suveranul cel mai implicat, în mod direct, în guvernarea ţării, acesta purtând zilnic discuţii cu miniştrii (cu care dezbătea problemele curente şi proiectele de legi), cu şefii armatei, cu liderii politici, cu oamenii de cultură. A avut, nu de puţine ori, iniţiative personale a căror îndeplinire o urmărea cu grijă, dornic fiind să lase o urmă în istoria ţării, ceea ce a şi reuşit.

– Care a fost cea mai mare realizare a sa din timpul domniei?

– Dezvoltarea culturală a României la un nivel neegalat până astăzi, în toate domeniile creaţiei, cred că este cea mai mare realizare a lui Carol al II-lea şi de aceea i-am dedicat un spaţiu larg (cca. 400 de pagini) în volumul al cincilea al lucrării, într-un capitol intitulat Regele ctitor. Pentru că, oricât s-ar supăra detractorii săi, Carol al II-lea rămâne un mare ctitor, un adevărat „Voievod al Culturii”, cum a fost supranumit în epocă, un om cu o vocaţie culturală lăuntrică, ce l-a determinat să sprijine permanent cultura şi pe creatorii săi, de la Nicolae Iorga sau Grigore Antipa, până la Dimitrie Gusti ori Lucian Blaga.

– Care consideraţi că este chestiunea reprobabilă care i se reproşează?

– Ar fi mai multe: comportamentul din viaţa privată, din tinereţe, renunţările la Tron, pentru iubirile sale pătimaşe, caracterul duplicitar, instaurarea regimului de autoritate monarhică (căci nu putem vorbi despre o adevărată dictatură în perioada 1938-1940), lupta politică în care a folosit şi măsuri dure împotriva legionarilor (în carte le-am numit: terorismul de stat), sfărâmarea integrităţii teritoriale a României Mari (dar aici nu este vina regelui, ci a puternicilor vremii, Hitler şi Stalin, care au decis astfel, în 1940, pentru ţara noastră).

– Din sursele pe care le-aţi studiat, din jurnalul său, corespondenţe, mărturii ale contemporanilor, reiese că regele Carol al II-lea a fost un patriot în adevăratul sens al cuvântului?

– Fără îndoială că a fost un patriot. Şi aici l-aş cita pe unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, Mihail Manoilescu, care l-a cunoscut atât de bine: „Carol era un om care iubea această Românie, cum n-au iubit-o mulţi dintre cei mai buni români; suferea pentru orice atingere de prestigiu a ei; avea ambiţii mari şi visa la o promovare europeană a poporului nostru, cum nu mai avusese parte în istoria lui”.

– Cât l-a costat influenţa Elenei Lupescu?

– Enorm, în epocă şi în posteritate. În epocă, prin grija Elenei Lupescu, regele a fost înconjurat de mult hulita camarilă regală, alcătuită din mari bancheri şi industriaşi (Aristide Blank, Max Auschnitt, Nicolae Malaxa, Nicolae Tabacovici), oameni politici (Mihail Manoilescu), ziarişti (Nae Ionescu), la care se adaugă oamenii de casă ai regelui: Puiu Dumitrescu, Gabriel Marinescu, Felix Wieder sau Ernest Urdăreanu. Arghirofil fără limită, regele nu a putut trăi fără aceşti oameni (deşi pe unii i-a îndepărtat), aceştia asigurându-i resursele cu care va duce şi în ultimul exil (1940-1953) o viaţă lipsită de griji. În posteritate, istoricii nu au căutat să înţeleagă iubirea lui Carol al II-lea pentru Elena Lupescu, evidenţiind în lucrări speciale rolul nefast pe care această camarilă l-a jucat în timpul domniei sale.

– Ce şi-ar fi dorit Carol al II-lea pentru România şi nu a reuşit să facă?

– Păstrarea graniţelor României Mari, pentru apărarea cărora realizase un amplu plan de înarmare şi de dotare a armatei, dar factorul extern a fost decisiv în 1940 şi regele a plătit cu domnia sfărâmarea integrităţii noastre teritoriale.

– În afară de Elena Lupescu, cine l-a influenţat cel mai mult?

– Ernest Urdăreanu, fără îndoială, şi aici este un lucru straniu pe care am încercat să îl lămuresc în carte: relaţia dintre rege, şambelanul său şi Elena Lupescu. Triada aceasta a condus România în partea a doua a domniei sale, atingând punctul culminant în anii 1939-1940. Până atunci, Carol al II-lea ascultase de sfaturile oamenilor politici de vază, de la Alexandru Vaida Voevod şi Constantin Argetoianu, la Gheorghe Tătărescu sau Armand Călinescu, omul cu care suveranul a colaborat cel mai bine şi a cărui pierdere l-a dezorientat complet.

– Ce consideraţi că ar fi trebuit să se facă în România pentru acest rege şi nu s-a făcut?

– O pomenire mai adecvată, fără ură şi părtinire. A fost un rege ctitor al Bucureştiului, care nu are nici măcar un nume de stradă sau o statuie în oraşul care îi datorează atât de mult din punct de vedere edilitar.

– A fost, într-adevăr, un „Voievod al culturii”?

– A fost, în mod cert, un „Voievod al Culturii” şi un al doilea „Brâncoveanu al culturii române”. Dintre toţi conducătorii României, fie ei regi sau preşedinţi, Carol al II-lea a fost liderul cel mai implicat în dezvoltarea culturii, pe toate palierele, realizările epocii sale rămânând până astăzi inegalabile pietre de hotar în istoria noastră. Vin aici doar cu un exemplu: gândiţi-vă că nici până acum, la peste opt decenii de la finele domniei sale, spiritualitatea românească nu a mai putut redacta o Enciclopedie a României, aşa cum au iniţiat-o, în 1938, regele Carol al II-lea şi Dimitrie Gusti.

– Cum ar trebui, în mod firesc, să ne raportăm la regele Carol al II-lea?

– Ca la unul dintre marii noştri regi, dacă avem răbdare să înţelegem epoca şi realizările sale în doar zece ani de domnie.

– Dacă ar fi să îl caracterizaţi într-o frază: Carol al II-lea a fost un rege...

O pot face într-un cuvânt: vizionar.

– Cui consideraţi dumneavoastră că se adresează aceste volume – repet, pentru care vă felicit – şi care, dincolo de documentarea admirabilă, beneficiază de fotografii şi de o grafică de excepţie?

– Tuturor iubitorilor istoriei noastre. Din lectura lor, cred că vor descoperi aici o lume fabuloasă, care a construit o ţară, în vremuri deloc uşoare.

Nr. 02 / 2023
In memoriam Dumitru Radu Popescu

In memoriam George Banu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gândire de-a dreptul retro: ce credeam, unii, că e umanismul
de Gabriel Coşoveanu

Poem
de de Călin Vlasie

Literatura pentru copii şi pentru copil
de Cătălin Pavel

In memoriam Adam Puslojic

Dezordinea e binevenită (3)
de Gheorghe Grigurcu

Punctul de vedere
de Nicolae Prelipceanu

Ion Raţiu. Deşertăciunea deşertăciunilor...
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Bizanţ. După Bizanţ
de Cristian Pătrăşconiu

Întunecat, decadent, nihilist
de Dumitru Ungureanu

Solitudinea învolburată a poetului
de Gela Enea

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022? (II)
de Simona Preda

Nichita Stănescu în confesionalul intim
deToma Grigorie

Istorii nefardate
de Gabriela Gheorghişor

Eminescu şi umorul junimist
de Gabriel Nedelea

Carol al II-lea rămâne un mare ctitor, un adevărat „Voievod al Culturii”
de Narcis-Dorin Ion

La cafeneaua Ice Flame din Medio-Monte
de Marian Ilea

De pe strada lor nu mai povesteşte aproape nimeni
de Ion Predescu

Student la Cluj
de Geo Constantinescu

Domnul Iedeman din Austria:ospăţul fără sfârşit
de Daniela Firescu

Pierdere şi regăsire
de Viorica Gligor

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Trăiri intenţionale
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Cele nouă femei de la Ravensbrück
de Gwen Strauss

Preavangardă şi Avangardă: un tudiu cu miză internaţională
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri